Întrupat pe această planetă din spuma valurilor de la Copacabana și din pământul negru ca abanosul pe care strămoșii lui trudiseră, sub biciul conchistadorilor, vreme de generații, Pele a fost un zeu cum altul nu vom mai găsi, în toate mitologiile rasei umane. Căci, dacă zeii din vechime le dăruiau pământenilor cutii ale Pandorei, durere, suferință, războaie și molime, Pele le-a adus bucuria. Bucuria simplă, dar incandescentă, a unei pase măiastre, a unui dribling de magician, a unei lovituri perfecte cu capul, a unui golazo uluitor, care făcea să explodeze tribunele legendarei Maracana.
Când avea zece ani, Pele și-a văzut tatăl plângând – pentru prima oară în viața lui – și a fost șocat, pentru că pe atunci bărbații adevărați nu plângeau niciodată. L-a întrebat de ce plânge și tatăl i-a răspuns că Brazilia pierduse Cupa Mondială. Fără măcar să clipească, băiatul l-a asigurat: „Nu-i nimic, tată, am să-ți aduc eu Cupa înapoi.” Și, peste două ediții, la doar 17 ani, s-a ținut de cuvânt. Pele a fost cel mai tânăr finalist al Mondialului, cel mai tânăr marcator din istoria competiției și cel mai bun om de teren în finala cu Suedia. Era doar începutul carierei celui care avea să fie declarat „tezaur național” al Braziliei – motiv pentru care nici nu a jucat vreodată la o echipă europeană.
Pele a trăit, a jucat și a iubit, într-o epocă în care oamenii încă mai știau să trăiască, să iubească și să joace pentru simpla plăcere a jocului. El a fost pentru milioane de copii săraci din favelele braziliene o inspirație celestă. Iar toți fotbaliștii de geniu care i-au urmat, de la Falcao și Socrates la Ronaldinho, Romario, Rivaldo sau Neymar, au devenit nume consacrate după ce s-au rugat ani de-a rândul la altarul zeului Pele. Fără binecuvântarea lui, fără forța și ambiția pe care el le-a insuflat-o, niciunul n-ar fi existat. Când Pele intra pe teren nu juca pentru bani, ci pentru oameni. Pentru milioanele de oameni săraci nu doar din Brazilia, ci de pretutindeni, care uitau de foame, de sărăcie, de nevoi și de griji doar admirând, muți de uimire, driblingurile de iluzionist și golurile de artist ale zeului lor. Pentru ei, Pele a fost pâinea și apa vieții, mana blagoslovită care le umplea duminicile și le dădea forța de a trudi în continuare, de a doua zi.
Astăzi, când zeul Pele s-a întors printre stele, fotbalul adevărat – cel care se juca nu pe goluri, ci pe spectacol, și care era bucuria vieții oamenilor sărmani și nu a vedetelor de carton care aruncă din vârful degetelor sare pe friptură – este mai sărac. Dar sunt sigur că acum Pele a intrat deja pe teren în Marea Finală din Ceruri. Iar Maradona îl așteaptă alături de el, aplaudând, pe Planeta Fotbalului, unde bărbații adevărați nu plâng niciodată, căci acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin…
