În ianuarie 2022, CJUE a trimis spre rejudecare Tribunalului UE dosarul în care frații Micula au cerut şi primit de la statul român despăgubiri de 400 de milioane de euro pentru presupuse prejudicii aduse companiei lor European Food and Drinks Group.
La data de 2 octombrie 2024, Tribunalul UE a decis că statul român trebuie să recupereze de la frații Micula toate sumele acordate, argumentând că ajutorul de stat a fost catalogat drept ilegal sau incompatibil cu dreptul Uniunii.
În decizie, Tribunalul UE decide că România trebuie să recupereze toate sumele de la frații Micula
„Desființarea unui ajutor ilegal pe calea recuperării este consecința logică a constatării nelegalității acestuia și urmărește restabilirea situației anterioare. Acest obiectiv este atins de îndată ce ajutoarele în cauză, majorate, dacă este cazul, cu dobânzi de întârziere, au fost restituite de beneficiarul lor sau, cu alte cuvinte, de întreprinderile care au beneficiat efectiv de acestea (…). Prin această restituire, beneficiarul pierde astfel avantajul de care beneficiase pe piață în raport cu concurenții săi, iar situația anterioară plății ajutorului este restabilită (…), a decis Tribunalul UE. (documentul poate fi citit AICI)
În 1998, autorităţile române au adoptat o ordonanţă guvernamentală de urgenţă care acorda anumite stimulente fiscale investitorilor din regiunile defavorizate pentru o perioadă de zece ani.
Ca parte a procesului de pregătire pentru aderarea la Uniune, România a încheiat această schemă de stimulare în 2005, cu trei ani mai devreme decât era prevăzut de lege.
În 2013, tribunalul arbitral a constatat că România nu a reuşit să asigure un tratament echitabil şi echitabil al investiţiilor şi a acordat reclamanţilor aproximativ 180 de milioane de euro în daune, plus dobânzi şi penalităţi (un total de aproape 400 de milioane de euro)
În 2015, Comisia Europeană a adoptat o decizie prin care a declarat plata compensaţiei drept ajutor de stat şi a cerut României să recupereze sumele deja plătite şi să se abţină de la orice alte plăţi.
Sesizat cu această cauză, Tribunalul Uniunii Europene a anulat, în 2019, decizia Comisiei Europene, considerând mai ales că despăgubirea menită să compenseze prejudiciul suferit nu constituia ajutor de stat.
Comisia Europeană a formulat recurs şi solicită Curţii de Justiţie să anuleze hotărârea Tribunalului.
Marţi, 25 ianuarie 2022, Curtea a anulat hotărârea recurată şi trimite cauza spre rejudecare la Tribunal.
Guvernul a plătit datoria de sute de milioane de euro către fraţii Micula pentru a evita blocarea ROMATSA, Romgaz şi Nuclearelectrica
La finalul anului 2019, premierul Ludovic Orban anunţa că Executivul va plăti datoria de sute de milioane de euro către fraţii Micula, care au câştigat în instanţă un proces cu statul şi au încercat să blocheze conturile Mnisterului Finanţelor, punând popriri pe conturi sau acţiuni ale celor mai profitabile companii de stat, precum ROMATSA, Romgaz şi Nuclearelectrica.
Istoricul cauzei
– Reclamanții au fost desemnați în decizia atacată ca fiind beneficiarii despăgubirilor acordate printr‑o hotărâre arbitrală pronunțată la 11 decembrie 2013 în cauza ARB/05/20 Micula și alții/România (denumită în continuare „hotărârea arbitrală”) de un tribunal arbitral (denumit în continuare „tribunalul arbitral”) constituit sub egida Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la investiții (ICSID).
– Domnii Ioan și Viorel Micula, cetățeni suedezi cu reședința în România, sunt acționarii majoritari ai European Food and Drinks Group (EFDG), ale cărui activități constau în producția de alimente și de băuturi în regiunea Ștei‑Nucet, județul Bihor, în România. European Food, Starmill, Multipack, Scandic Distilleries, European Drinks, Rieni Drinks, Transilvania General Import‑Export și West Leasing aparțin EFDG.
– La 2 octombrie 1998, autoritățile române au adoptat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/1998 prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate care obținuseră un certificat de investitor permanent o serie de stimulente fiscale, printre care se numără în special facilități precum scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașini, restituirea taxelor vamale pentru materiile prime sau scutirea de la plata impozitului pe profit, aplicabile atât timp cât zona de investiții rămânea calificată drept „regiune defavorizată”.
– Prin decizia din 25 martie 1999, aplicabilă începând cu 1 aprilie 1999, guvernul român a calificat drept „regiune defavorizată”, pentru o durată de zece ani, zona minieră Ștei‑Nucet.
– La 1 iulie 2000, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 75/2000 a modificat Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/1998 menținând stimulentele fiscale în cauză (denumite în continuare, împreună, „schema de stimulente fiscale în cauză”).
– Pe baza unor certificate de investitori permanenți obținute la 1 iunie 2000 de European Food și la 17 mai 2002 de Starmill și de Multipack, aceste trei societăți au făcut investiții în zona minieră Ștei‑Nucet.
– În cursul lunii februarie 2000, au început negocierile de aderare a României la Uniunea Europeană. În acest context, Uniunea a constatat, în Poziția comună din 21 noiembrie 2001, că subzistau în România „o serie de scheme de ajutor existente, precum și scheme de ajutor noi, incompatibile, care nu [fuseseră] aliniate la acquis”, inclusiv „facilitățile acordate în temeiul [schemei de stimulente fiscale în cauză]”.
– La 29 mai 2002, guvernul suedez și guvernul român au încheiat un tratat bilateral de investiții privind promovarea și protejarea reciprocă a investițiilor (denumit în continuare „TBI”). Acest tratat a intrat în vigoare la 1 iulie 2003 și prevedea pentru investitorii din fiecare dintre cele două țări (inclusiv pentru investițiile încheiate înainte de intrarea în vigoare a TBI) anumite măsuri de protecție atunci când investitorii dintr‑o țară investeau în cealaltă țară.
– Articolul 2 alineatul 3 din TBI prevede printre altele că „[f]iecare parte contractantă va asigura întotdeauna un tratament just și echitabil investițiilor investitorilor celeilalte părți contractante și nu va afecta, prin măsuri nerezonabile sau discriminatorii, managementul, întreținerea, folosința, posesia sau înstrăinarea acestora de către investitorii respectivi”. În plus, articolul 7 din TBI prevede că diferendele dintre investitori și statele semnatare sunt soluționate în special de un tribunal arbitral constituit sub egida ICSID. În această privință, în conformitate cu articolul 54 alineatul (1) din Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, încheiată la 18 martie 1965 (denumită în continuare „Convenția ICSID”), fiecare stat contractant are obligația de a executa sentințele arbitrale pronunțate în temeiul acesteia, sentința fiind obligatorie pentru părți, care, conform articolului 53 alineatul (1) din aceeași convenție, trebuie să asigure executarea sentinței potrivit termenilor ei.
– La 26 august 2004, România a abrogat toate măsurile acordate prin schema de stimulente fiscale în cauză, cu excepția scutirii de la plata impozitului pe profit, precizând că, „[p]entru a respecta criteriile prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat și a finaliza negocierile privind capitolul nr. 6 (Politica în domeniul concurenței), [era] necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat prevăzute de legislația națională care [erau] incompatibile cu acquis‑ul comunitar în materie”. Această abrogare a produs efecte de la 22 februarie 2005.
– La 28 iulie 2005, domnii Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill și Multipack (denumiți în continuare „reclamanții din procedura arbitrală”) au solicitat constituirea unui tribunal arbitral în conformitate cu articolul 7 din TBI pentru a obține repararea prejudiciului cauzat prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză.
– La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune.
– Prin decizia din 24 septembrie 2008, tribunalul arbitral a declarat admisibilitatea cererii de arbitraj.
– Prin hotărârea arbitrală, tribunalul arbitral a considerat că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză înainte de 1 aprilie 2009, România a adus atingere încrederii legitime a reclamanților din procedura arbitrală, care credeau că aceste stimulente vor fi disponibile în esență sub aceeași formă, până la 31 martie 2009 inclusiv, nu a acționat în mod transparent, întrucât nu i‑a avertizat pe acești reclamanți în timp util și nu a asigurat un tratament just și echitabil al investițiilor efectuate de reclamanții menționați, în sensul articolului 2 alineatul (3) din TBI. Prin urmare, tribunalul arbitral a obligat România la plata către reclamanții din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, a sumei de 791 882 452 de lei românești (RON) (aproximativ 178 de milioane de euro), această sumă fiind stabilită ținând seama în principal de prejudiciile pretins suferite de reclamanții respectivi în perioada cuprinsă între 22 februarie 2005 și 31 martie 2009.
– La 1 octombrie 2014, Comisia a informat România în legătură cu decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE în ceea ce privește executarea parțială de către România a hotărârii arbitrale la începutul anului 2014, precum și în ceea ce privește orice punere în aplicare sau executare ulterioară a hotărârii menționate (denumită în continuare „decizia de deschidere”). În această decizie, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la 7 noiembrie 2014, Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile.
– La 30 martie 2015, Comisia a adoptat decizia atacată, al cărui articol 1 prevede că plata daunelor interese acordate de tribunalul arbitral prin hotărârea arbitrală (denumite în continuare „sumele în litigiu”) entității economice unice compuse din domnii Ioan și Viorel Micula, European Food, Starmill, Multipack, European Drinks, Rieni Drinks, Scandic Distilleries, Transilvania General Import‑Export și West Leasing constituie un „ajutor de stat”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, incompatibil cu piața internă. Conform articolului 2 alineatul (1) din această decizie, România este obligată să nu plătească niciun ajutor incompatibil menționat la articolul 1 din decizia amintită și să recupereze ajutoarele ce au fost deja plătite entităților acestei unități economice, precum și orice ajutor plătit acestor entități care nu a fost notificat Comisiei în temeiul articolului 108 alineatul (3) TFUE sau orice ajutor plătit după data adoptării aceleiași decizii. Alineatul (2) al acestui articol precizează că reclamanții sunt răspunzători în solidar pentru rambursarea ajutorului de stat primit. În conformitate cu alineatul (3) și alineatul (4) ale aceluiași articol, sumele care trebuie recuperate sunt cele care rezultă din punerea în aplicare sau executarea hotărârii menționate și produc dobânzi începând de la data la care au fost puse la dispoziția beneficiarilor.
