La procesiunea Caloianului vor participa grupuri de copii din localităţile Slobozia (Şcoala Gimnazială nr. 3, Liceul de Arte), Centrul multifuncţional Orboieşti, şcolile gimnaziale Griviţa, Luciu şi Miloşeşti.
Caloianul/Scaloianul este un ritual de invocare a ploii aducătoare de recolte bogate, practicat în Balcani în a treia zi de marţi după Paştele creştin-ortodox. Acesta se numără printre cele mai spectaculoase ritualuri ale oamenilor îndreptate împotriva forţelor naturale. Este una dintre cele mai interesante manifestări folclorice româneşti, de tip arhaic, ale cărei origini nu au fost stabilite cu precizie niciodată.
Această ceremonie populară este pomenită pentru prima dată la mijlocul secolului al XIX-lea, ca un ritual pentru ploaie: o statuie de argilă, învelită într-un giulgiu, pusă într-un sicriu din scoarţă de copac, cu care se invoca ploaia. În Ialomiţa se păstrează data fixă în a treia săptămână după Paşti, marţi sau joi şi are anumite caracteristici: naşterea presupune formarea cetei de copii, confecţionarea păpuşii din lut (cârpe, paie, crenguţe îmbrăcate în cârpe); moartea – năpraznică, departe de casă, căutarea şi găsirea copilului mort de către mama sa, înmormântarea într-un loc secret (lanul de grâu, crucile şi răscrucile de hotar, malul apei); învierea – dezgroparea după trei zile, scufundarea în apă (curgătoare sau fântâni), ospăţul funerar (hora).
Legenda spune că „mortul“ este un copil dispărut în condiţii necunoscute, căutat de mama sa şi găsit probabil înecat. Acest suflet neprihănit este iniţiat (înmormântarea sau distrugerea corpului, abandonarea pe pământ sau aruncarea în apă) şi trimis la divinitate cu mesaj precis.
Purtat pe stradă şi bocit
În Bărăgan, obiceiul era foarte răspândit, el fiind atestat în majoritatea localităţilor rurale. Există două tipuri majore ale ritualului, şi anume, Caloianul cu dată fixă şi cel cu dată mobilă. Conform Muzeului Naţional al Agriculturii Ialomiţa, cea mai răspândită formă a Caloianului este cea cu dată fixă. La trei săptămâni după Paşte, marţea, fetele fac o păpuşă din lut, o împodobesc cu coji de ouă roşii şi o pun într-un sicriu sau pe o scândură. Se formează un convoi de înmormântare, în care rolurile preotului, dascălului, bocitoarelor sunt jucate de copii.
“Caloianul este purtat pe stradă şi bocit. Bocetul este diferit de la un sat la altul, dar toate păstrează ideea conform căreia Caloianul este un copil sărman, pierdut şi căutat de mama sa şi care moare înainte de a fi găsit. Astfel, Scaloianul reia mitul mioritic, fiul mort, căutat de mama disperată. Este îngropat, uneori sub un pom, într-o grădină, într-un lan de grâu, locuri în care se crede că ar sălăşlui Caloianului, acesta fiind considerat un semn rău. Apoi, copiii merg la casa unuia dintre participanţi, la pomana Caloianului, unde mănâncă ouă prăjite cu mămăligă, plăcintă, gogoşi şi beau limonadă. Copiii se joacă şi se udă cu apă, observându-se o similitudine cu obiceiul Paparudei. Oamenii spun că, dacă Dumnezeu vrea, va ploua. Aceste vorbe, pline de o seninătate admirabilă, dovedesc o împăcare cu destinul, o supunere faţă de Dumnezeu, pe care doar ţăranul român o poate avea”, arată specialiştii Muzeului Naţional al Agriculturii Ialomiţa.
