Înrolat pe o navă comercială germană care a plecat din Bremen, în largul orașului Basra (Irak), Manel a căzut de la o înălțime de șase metri, lovindu-se la cap și intrând în comă. Era 28 februarie 1979, abia împlinise 23 de ani.
În primele luni a stat într-un spital din Irak, apoi a fost transferat în țara sa natală, Spania, unde a petrecut câțiva ani într-un spital din Coruña. În cele din urmă, a fost dus acasă, unde a fost îngrijit de prietena sa de atunci și actuala sa soție, Conchi, în majoritatea anilor în care a „dormit”.
Alături de el, cum fusese de atâția ani, se afla Conchi. „Pentru mine era prietena mea, nu știam că era deja soția mea. De îndată ce i-am văzut fața, am recunoscut-o. Ceea ce nu mi se părea deloc în regulă era părul ei, pentru că avea multe fire cărunte”, își amintește Manel. Cu toate acestea, el nu putea pronunța niciun cuvânt, nu-i putea cere nimic soției sale. După o perioadă atât de lungă de timp în care s-a aflat în această stare, a trebuit să urmeze un program de reabilitare pentru a putea vorbi, merge la toaletă sau merge din nou.
„M-am culcat la 22 de ani și m-am trezit la 58”. Societatea, tehnologia, medicina, comunicarea, oamenii pe care îi cunoștea… totul în jurul lui se schimbase. În plus, el locuia în casa conjugală din orașul Vigo, domiciliul său nu mai era în Noia. Și mai era și căsătorit. El explică faptul că, pe vremea aceea, traiul împreună fără contract de căsătorie era problematic, aceasta a fost singura modalitate pe care Conchi a găsit-o pentru a avea grijă de el. „A adus un preot”, rezumă el într-un interviu.
Nu era tată când a intrat în comă. La câteva zile după ce s-a trezit, când încă nu se obișnuise cu ideea că are două fiice, a fost marcat de nașterea nepoatei sale. Astăzi este bunic, iar fiicele sale au 37 și 26 de ani. Acestea au fost doar câteva dintre detaliile vieții sale pe care le-a împărtășit cu presa, dar el a cerut ca altele să rămână private.
