”Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei, şi nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul sunt vicii demne de compătimit” (Ion Luca Caragiale, autoexilat la Berlin)
Demersul meu, prin aceste câteva sute de cuvinte, se dorește a fi o explicație pentru situația precară, de puternică depresie socială, ba mai mult, de lehamite generalizată în care ne aflăm în momentul de față. Am reflectat ceva timp la decizia de a scrie acest articol sub forma pamfletară, plecând de la premisa că fenomenul este de mare actualitate. Prin această metaforă, felaționismul ierarhic, am încercat să sintetizez o stare de fapt omniprezentă în vremurile actuale. ”Felația ierarhică” este forma hard a “curlingului” de palier similar.
Deși titlul pare dur lingvistic, ofensator, mie, unuia, mi se pare deplin meritat pentru ceea ce se petrece în societatea noastră.
Din păcate, la această practică nocivă au achiesat, de-a lungul timpului, și mari personalități culturale. Tudor Arghezi a simțit nevoia să se branșeze la noua putere din acele vremuri: ”Scump și Mare Tovarășe Dej, dați-mi voie să vă aduc iarăși simpla mărturisire a unei vaste recunoștințe”. Și Sadoveanu s-a branșat la noua putere prin celebra sintagmă: “Lumina vine de la Răsărit”. Și putem continua cu alți branșati: Zaharia Stancu, I.C. Parhon, Călinescu …
Și în armată au fost cazuri celebre de gesturi “felaționiste”. Generalul Paul Anghelescu (avea să ajungă Ministrul Apărării în diferite perioade între 1927-1937), s-a ridicat de la masă, și-a spălat farfuria pentru a da apă câinelui Prințului Carol, iar ceilalți ofițeri s-au ridicat de la masa (toți) și și-au aprins brichetele când prințul a scos un trabuc (Marcel Fontaine, Jurnal de război, Misiune în România, Editura “Humanitas”).
Plinius cel Tânăr ne oferă în scrisorile către împăratul Traian câteva mostre de lingușire: ”Te rog, stăpâne, să mă luminezi cu sfaturile tale în următoarea încurcătură…” sau “ Pentru mine , stăpâne, este o datorie sacră să te consult asupra tuturor nedumeririlor mele…”, ori “Fără să decazi din măreția ta, stăpâne, trebuie să cobori pâna la frământările mele…”.
Dintotdeauna aceasta practică a existat, numai că la noi, în această perioadă, a devenit endemică și epică.
Rândurile de mai jos vizează pe cei care practică ”felația” și o fac fără nicio jenă în scopuri personale, benefice. De fapt, prin asta chiar se definesc: practicarea “felației”. Toate promovările pe care le-au obținut au avut la bază doar “felația”. Inclusiv intrarea în sistem a avut la bază practicarea “felației”. Pupincurismul, ghiocelismul, țuțerismul au fost depășite, locul lor fiind luate de “felaționism”. Șira spinării a devenit tergal, iar exprimările – deosebit de păstoase și libidinoase. Gudurismul a devenit bălos, mulți dinte ”comițători” contaminându-se cu o patimă liturgică în a-și proslăvi șeful. Deviza lor este ”pupă-l pe șef în dos și vei fi cel mai sănătos”. În încercarea disperată de a supraviețui se constituie ca un harem în jurul șefului care le asigură protecția, iar goana după “slițuri sensibile” a devenit un ”modus vivendi”.
Când au pus bunghiul pe o funcție sau un post bun, singura grijă a celor la care mă refer a fost unde să se racordeze (branșeze, cum ar spune maestrul Andrei Pleșu), mai precis șeful pe care trebuie să-l satisfacă pentru a accede acolo unde doresc. Nu i-a interesat nici bibliografia, nici concursul ce urma să se organizeze (însceneze) pentru postul respectiv. Ei doreau să facă ce știu mai bine, și anume “felație”, fiind setați de fapt, doar pentru practicarea procedurii. Vârful piramidei poate fi identificat chiar cu o aristocrație “felaționistă”.
Problema este foarte simplă pentru că cel la care se realizează racordul este și el branșat (racordat) la un alt șef, de unde își trage seva competenței. Și, la rândul său, și cealălalt șef este branșat la un altul, superior ierarhic. Până la urmă această structură are aspectul unei organigrame “felaționiste” la nivel național, iar privilegiile de care se bucură elementele sale manelizează conceptul de carieră profesională.
Urmările n-au întârziat să apară, în primul rând la persoanele practicante, gudurismul a devenit singura activitate prestată. Uneori, pentru menținerea pe post au trebuit să faca o “felație” multiplă și simultană. Dar a meritat, dacă vrei să urci în ierarhie. Chiar și fișa postului este absentă, și chiar inutilă, fiind substituită de “felație” cu brio. Toți practicanții acestui sport național au uitat că mai au și ceva atribuții de îndeplinit pe postul respectiv. Acestea au trecut pe planul al doilea, planul dominant fiind branșarea. După ce se branșează își aduc și odraslele, neamurile și amantele, pe care-i ințiază în această tehnică. Mulți sunt puși în funcție ca un excrement în vârful unul tort. Tartinabilitatea este o altă trăsătură a “felaționiștilor”.
Exercitarea atribuțiilor funcționale a trecut în plan secund, singura activitate este doar cea de branșare la persoana potrivită. Această stare de lucruri le dă o stabilitate imensă, pentru că toti sunt legați în sistem. Multi au greața celui care ar stăpâni Aurora Boreală. Chiar au impresia că li se cuvine totul.
”Felația” ține loc, în momentul de față, de competență, de știința de carte. Citind doar apometrul, în ultimii treizeci de ani, dar practicând o “felație” de calitate, poți urca în ierarhie nestingherit. Căci practicarea “felației” este un veritabil sport național, calea de branșare (traiectul) devenind un,,axis mundi’’. Oportuniștii încearcă să se branșeze la cineva care să lea ofere protecție, iar calea “felaționistă” este cea mai accesibilă. Aroganța lor o depășește pe cea a șoferului de pe mașina de butelii din perioada ceaușistă. Odată branșati, devin instantaneu aroganți, liserupiști autentici și aplaudaci prefăcuți.
Singurele momente de neliniște le au când apar schimbări în rândul persoanelor la care sunt branșați. ”Căci doar suntem în țara lui ,,Să trăiți Șefu’”.”Am auzit că-l schimbă pe ăla mare, să vedem cine vine”, este îngrijorarea. Altfel, persoana la care se execută branșarea poate fi identificată cu unul dintre apelativele:,,Tati’’, ,,Împăratul’’, ,,Bossul’’, ,,Barosanul’’, ,,Stăpâne’’și, atenție, chiar ,,Zeus’’!
O “felație” meseriașă ține loc de management performant, chiar îl substituie. Toată lumea este preocupată doar de propria satisfacție și de propria prosperitate. Dar nu trebuie să uităm satisfacția (satisfacerea) celui la care este branșat (racordat). Sunt cazuri când întreaga energie a individului vine prin această cale ”felaționistă”. Secretul succesului este reprezentat de mixul de branșament și de forța (poziția în organigramă) a celui la care se execută branșamentul. Obediența este mult mai bine răsplătită decât competența și, mai mult decât atât, a îndepărtat profesionalismul, a manelizat conceptul de management performant, punând pe tapet o nouă institutțe-cea a coterului. Cei care se află în partea inferioară a lanțului trofic trebuie să mulțumească (satisfacă) toate persoanele la care sunt branșați.
Consecințele sunt dezastruoase în plan economic și instituțional. ”Felația ierarhică” a generat un antimanagement aducător de lipsă de performanță și eficiență. Competența a fost dată la o parte, iar fiecare s-a branșat cum a putut mai bine. A apărut conceptul de “persoană bine branșată”, căreia nimeni nu-i poate face nimic, chiar dacă este blank din punct de vedere profesional. Avem în momentul de față o osmoză de incompetență și suficiență care domină întreg sistemul, și aceasta este cauza tuturor relelor. “Felația” a avut un efect castrator asupra competenței și creativității. Tot sistemul suferă de o insuficiență morală cronică, dar aceasta nu mai interesează pe nimeni. O exprimare digitalizată a fenomenului ar fi: e la modă “plugingul” în cariera politică. Lichelizarea structurilor este o realitate. În acest context știința de carte a devenit inutilă. Toată lumea aleargă după branșare, iar obediența a devenit oleaginoasă. Vorba unui mare înțelept: ,,doar cururile se schimbă, limbile rămân aceleași’’.
Încetarea acestui fenomen poate fi o sursă de progres. Ajuns la o anumită stare de obezitate a paralizat toate căile de promovare pe bază de merit, iar oportunismul a devenit endemic. Se impune, mai mult ca oricând, curățarea instituțiilor statului de “felaționiști” și sinecuriști. Întoarcerea la meritocrație (și nu menținerea profitocrației) impune abandonarea acestui fenomen irațional și păgubos. Acest fenomen endemic a generat deznădejde în rândul oamenilor de bună-credință și dorința de emigrare.
Îndemnul final este: Măi, bărbaților de stat, puneți mâna pe carte, căci “felația” nu salvează nația!
