„Părinte episcop, sunt tânăr, am 21 de ani, însă totodată mă simt pierdut. Am căzut în păcat cu o fată și mi-aș fi dorit din tot sufletul să nu se fi întâmplat aşa ceva. Totodată, m-am spovedit de acest păcat, însă mă simt foarte lipsit și departe de Împărăția lui Dumnezeu. Mă simt foarte singur. Sunt înconjurat de tentații cărora nu doresc să le dau frâu liber, însă sunt momente în care cad pradă acestora. Mi-aș dori totodată să găsesc pe cineva cu care să îmi întemeiez o familie în frică de Dumnezeu și o fată care să îmi înțeleagă căderea. Dar, în același timp, prin experiențele anterioare pe care le-am avut în relații, mă gândesc dacă de fapt acesta este planul lui Dumnezeu cu mine, să mă căsătoresc. Acesta să fie?! Sigur că nu aveți cum să îmi dați un asemenea răspuns, însă mi-aș dori să îmi oferiți un sfat cu inimă părintească, așa cum faceți mereu. Ce ar trebui să fac pentru a mă regăsi? Alese mulțumiri oferite Înaltpreasfinției Voastre pentru că ați dat citire acestor rânduri și iertare pentru deranj!” (A.Z.)
Stimate domnule! Hotărârea de a nu mai păcătui, chiar dacă uneori nu este respectată în totalitate, este cea care accesează milostivirea lui Dumnezeu.
Dumnezeu Însuşi a spus: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.” (Isaia 1, 18). Sfântul Nil Sinaitul spune şi el: „Recunoaşte că ai greşit şi Dumnezeu îţi va şterge păcatele”.
Da, numai că o astfel de îndreptare nu poate fi posibilă fără ajutorul lui Dumnezeu şi fără dezlegarea duhovnicului. Orice pocăinţă presupune spovedanie: „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.” (I Ioan 1, 9). Omul este supus căderii, indiferent pe ce treaptă socială s-ar afla. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (I Ioan 1, 8). „Fiule, iertate îţi sunt păcatele!”, i-a zis Hristos slăbănogului (Marcu 2, 5); iar Sfântul Ioan Casian, „pocăinţa dizolvă păcatul”.
Pocăinţa este un fel de negociere a omului cu Dumnezeu pentru viaţa de veci. Căderea şi ridicarea lui David a presupus o dublă pocăinţă. Numai că David nu s-a rezumat la o pocăinţă de moment, ci a stăruit în ea. Mărturie în acest sens stă Psalmul 50, psalm ce cuprinde mărturisirea sinceră a păcatelor sale şi care, de-a lungul timpului, a devenit un adevărat îndreptar de pocăinţă.
Un alt exemplu de pocăinţă îl constituie cel al regelui Manase, care „a făcut astfel de urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui” (IV Regi 21, 11). Însă, mărturisindu-se şi smerindu-se, a fost reprimit în rândul celor plăcuţi lui Dumnezeu. Iată ce spune Cartea Paralipomena: „Şi în strâmtorarea sa, el a căutat faţa Domnului Dumnezeului său ţi s-a smerit foarte înaintea Dumnezeului părinţilor săi. Iar dacă s-a rugat, Dumnezeu l-a auzit şi i-a ascultat rugăciunea lui şi l-a adus înapoi la Ierusalim, în regatul său. Şi a cunoscut Manase că Domnul este Dumnezeul cel adevărat.” (II Paralipomena 33, 12-13).
Aşadar, orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. De fiecare dată când vă cuprind gândurile de tristeţe, cereţi ajutorul duhovnicului dumneavoastră. Doamne, ajută!
