breaking news

Ca la noi, la nimeni: scurt tratat despre uitatul în curtea vecinului

aprilie 29th, 2017 | by Simona Stan
Ca la noi, la nimeni: scurt tratat despre uitatul în curtea vecinului
Gazeta de Perete
0

Una dintre marile probleme ale noastre este aceea a uitatului în curtea vecinului şi a găsitului, cu ochii daţi peste cap a exasperare şi lipsă superioară de speranţă, de numeroase noduri în papura de la gard şi bube pe capra de pe bătătură ăluilalt.
Evident, totul se lasă cu numeroase zile de dezbateri acerbe în care familia, a se înţelege neamul, se scindează automat în două tabere beligerante, ocărându-se şi păruindu-se reciproc până uită de la ce s-au luat iniţial.
E şi firesc să se facă asta. La noi, totul este perfect. Iar perfecţiunea cere sacrificii şi implicare totale. Suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi am descoperit mecanismul minune prin care facem totul ca la carte. Nu se ştie cum, însă, dăm numai de vecini naşpa şi săraci cu duhul, care, dacă n-am fi noi pe planetă, ar uita să şi respire fără efortul nostru titanic şi al dracului de enervant de a le oferi constant indicaţii preţioase şi teorii unicat pe teme diverse.
Până de curând, ne-a preocupat dacă Trump are perucă sau nu. Şi dacă are, cum îi stă lipită de ţeastă în timp ce bate vântul şi din ce păr de animal sau de fecioară sacrificată este ea făcută. Şi după ce am terminat cu analiza perucii, am trecut imediat la a-i beşteli pe americani, care, vai de capul lor aşa cum sunt, habar nu au să voteze, deşi se cred şi se dau rotunzi şi democraţi şi uite pe cine au ales!
În paralel, analizăm cu mare expertiză, ce şi mai ales de ce face Puţin şi ce i-am face noi dacă…pe modelul lui Băsescu- ”eu dacă aş mai fi preşedinte”. Luăm la puricat fiecare vânt venit de prin alte ţări şi imediat ne punem să disecăm cu înţelepciunea pe care ne-a dat-o secole de-a rândul statul în şanţ, cu picioarele goale în iarbă, privind printre uluci, mestecând la vreun pai sau la colţul basmalei, la ce mai face prostul şi nenorocitul ăla de boier şi ce mai zice panarama aia de ciocoaică.
Asta neoficial. Căci, oficial, nu am avut niciodată curajul să le spunem boierilor în faţă ce gândim şi ce credem şi mai sus de tocul pantofului (lor) nu am privit niciodată.
Zilele astea, pe lângă anchetele asupra fraudei electorale din 2009, eterna situaţie a serviciilor din ţară şi din lume şi cauza morţii din diverse tragedii naţionale, ne preocupă starea naţiunii franceze.
Că doar sunt alegeri pe tărâmurile lui Moliere şi, apoi, ce s-ar mai alege de Franţa dacă nu am interveni noi doct şi pertinent în oala lor? Bineînţeles, sper că s-a înţeles că nici pârliţii şi rârâiţii de francezi nu ştiu să voteze. Habar n-au de capul lor şi s-au găsit să-l pună preşedinte pe unul care e însurat cu una mai mare ca el cu 25 de ani. Este gerontofil. Clar! Iar femeia e o hoaşcă care merită îmbălsămată rapid mai ceva ca Lenin, ca să le fie drept pildă de ruşine eternă francezilor. Iar dacă eventualul viitor preşedinte francez nu este gerontofil, sigur este homosexual. Ceea ce e şi mai rău. Şi foloseşte sărmana bătrână drept paravan pentru ambiţiile lui politice şi apucăturile lui pidosnice. Rău e cum ai da-o. Dar merge şi aşa până la urmă doar să nu iasă satrapa extremistă de Marine le Pen. Între timp, să disecăm la relaţia lui Macron cu nevastă-sa şi să mai dezbatem noi naţional ce ar trebui să facă francezii şi nu fac, că doar nu sunt atât de deştepţi ca noi.
uitatul în curtea vecinului
În realitatea noastră, aia pe care încercăm să o uităm, devenind lideri de opinie în virtualitatea reţelelor de socializare, uităm că, de exemplu, proiecte precum legea graţierii trec tacit prin Parlament, că ni se pregăteşte o gospodărire de o să ne meargă fulgii şi lâna şi o să rămânem în popoul gol, că salariile cresc în beţele lui Dragnea şi doar în beţele lui Dragnea şi că impozitele cresc exponenţial cu gradul de minciuni şi gogoşi ce ni se servesc, că avem un deget adânc înfipt în dos din partea Europei şi unul mijlociu, ridicat sovietic şi putinist de la est şi celălalt anarhist trumpist de peste ocean fix în faţa ochişorilor noştri iscoditori…
Şi mai uităm noi, ăştia de le ştim pe toate, că, de 28 de ani, îi votăm pe unii care au înfiinţat şi fac să meargă singura instituţie adevărată din România: Autoritatea Naţională pentru Coordonarea Fructuoasă a Furtului şi a Amantei.
Acea instituţie omnipotentă şi şmecheră în care a defila cu gagici cu 30-40 de ani mai mici decât tine, aflându-te de multe ori la limita pedofiliei, nu e doar permis, dar e un al dracului de super motiv de laudă şi potenţă de toate felurile.
Aia în care a-ţi pune amanta sau amantul în funcţii publice şi bănoase reprezintă un gest la fel de firesc şi indicat precum scobitul în nas sau băgatul mâinii în buzunarul românului până dincolo de creştet. Iar chestia asta la nivelul spărgătorului de seminţe autohton sau la nivelul coca şi piţi cu fiţe şi pretenţii se traduce prin: ”Bravo, lui, frate! Dacă are c..e, poate. Mă oftic doar că nu sunt eu în locul ei/lui.”
Aia în care se înţelege de la sine că este normal să fii putred de bogat ca politician. Tu intrând în politică doar cu chiloţii de pe tine. Uneori, şi fără ăia sau mai ales fără ei.
Una în care se înţelege şi se acceptă că poţi fura, doar cu condiţia să mai faci ceva şi pentru ţară. Iar dacă nu faci, cu atât mai bine. Las’, că vin alte alegeri, vin oamenii noi, tot noi, îi votăm pe aia şi, gata, schimbă ei!
Una în care ni se spune şi ni se arată în faţă că nu contăm şi că, pe boieri, îi doare la basc ce zic neicii şi nenicile din şanţ, care stau să spele la varză, crezând că, între timp, de la atâta sfadă, au pornit şi o revoluţie.
Aia în care este normal să îi bălăcărim pe toţi pereţii internetului, dar în care ne ploconim cu ştampila în mâna îmbrăcaţi cu hainele de duminică şi ţanţoşi nevoie mare de fiecare dată când ei ne cheamă la vot, spunându-ne că…contăm.
Vrem redefiniri ale familiei şi ne batem cu pumnii în piept, susţinând cauza homesexualilor, dar noi încă ne hlizim ca proasta-n bâlci că unul, care habar nu are de existenţa noastră şi nici nu va avea vreodată, e căsătorit cu una mai mare decât el şi că poporul care-l alege este prost făcut grămadă.
Iar când terminăm cu asta, o luăm de la capăt cu telenovelele pe care boierii au mărinimia de a ni le livra zilnic pe tema acoperiţilor, descoperiţilor, spionilor şi conspiraţioniştilor.
În pauza publicitară, între un grătar şi o bericioaică, aflăm şi noi că, în timp ce ne uitam la Don Băsesco, Don Dragnea, Don Ghiţă, senora Firea, Kovesi şi alte personaje, ni s-a trasat deja destinul pe următoarea sută de ani.
O altă sută de ani în care vom sta conştiincioşi în jug, cu biciuşca pe spate, iar la răstimpuri, atunci când vătaful e ocupat, vom mai apuca doar să tragem un scuipat amar şi o înjurătură printre masele…tu-i mama mă-sii că şi de data asta mi-a tras-o boierul!