breaking news

Grădinița, una dintre marile provocări ale copilăriei

octombrie 18th, 2017 | by Roxana Cișmașu
Grădinița, una dintre marile provocări ale copilăriei
Creionul decolorat
0

Grădinița, prin modul în care îi este prezentată copilului încă din primele zile ale noii sale experiențe, precum şi separarea de părinte, sunt două surse de stres care îşi pot pune amprenta pe dezvoltarea psiho-emoţională a acestuia.

Mulţi părinţi îşi descriu copiii ca fiind opoziţionişti, agitaţi sau neatenţi şi observă aceste comportamente ca pe nişte reacţii apărute în urma integrării celor mici în grădiniţă. Este binecunoscut faptul că odată ce împlinesc 3 ani, copiii sunt acceptaţi în colectiv, iar acest moment este aşteptat cu nerăbdare, entuziasm sau temeri, de către părinţi.
Pe de-o parte este necesitatea reîntoarcerii la locul de muncă, iar pe de alta este bucuria faptului că cei mici au crescut suficient de mult încât să facă primii paşi spre socializare şi îndeplinire de sarcini, altfel decât au avut prilejul să experimenteze în mediul lor. Apar temerile părinţilor legate de gradul de adaptabilitate sau de gestionare a emoţiilor din zilele în care are loc separarea copilului de adult, sentimente de neputinţă şi vinovăţie.
Modul în care copilului îi este prezentată noua experinţă din primele zile de grădiniţă, precum şi separarea de părinte sunt două surse de stres care îşi pot pune amprenta pe dezvoltarea psiho-emoţională a acestuia. Perioada preşcolară este prima etapă a copilăriei, stadiu de dezvoltare primar al copilului. Este caracterizată de instabilitate, copiii sunt mai plângăcioşi, trăiesc cu intensitate evenimentele din jurul lor şi astfel dau o formă proprie percepţiei realităţii, îşi exprimă prin joc bucuriile sau temerile, prin ritualuri de igienă încep procesul de formare a imaginii de sine, acum se dezvoltă bazele personalităţii, devin autonomi şi se adaptează la mediul de viaţă. Cum şi cât de repede se adaptează, depinde de fiecare copil în parte.
În primele zile de grădiniţă, cea mai întâlnită reacţie a copiilor este plânsul, care înseamnă comunicarea unei nevoi sau a unui disconfort şi necesită din partea adultului o reacţie pozitivă. Nu vedem prea des o reacţie pozitivă, ba chiar, de cele mai multe ori putem întâlni părinţi care se smulg, pur şi simplu, din braţele copiilor sau îi lasă pe aceştia în braţele doamnelor educatoare ori tăvălindu-se pe podea, cu privirea speriată şi ochii înecaţi de lacrimi.
Atât reacţia copilului cât şi a părintelui pot fi de înţeles. Copilul se vede dintr-odată înconjurat de oameni necunoscuţi, într-un mediu nou, iar despărţirea de părinte este o reală tragedie care declanşează sentimentul de abandon, furie, teamă, vinovăţie, devalorizare (a fost lăsat acolo poate pentru că nu a fost suficient de bun, sau poate nu a arătat cât de cuminte poate fi) sau trăieşte marea incertitudine a ceea ce va urma: se mai întoarce cineva să-l ia sau nu?
De partea cealaltă a uşilor sunt părinţii care până la momentul întoarcerii vor sta cu gândul la manifestările copilului şi la proiecţia greşită pe care şi-au făcut-o în legătură cu acest moment, sau acei părinţi care consideră că asta e situaţia, o să fie bine până la urmă. Adulţii pot vedea integrarea în grădiniţă ca pe cel mai mare beneficiu de care se poate bucura cel mic, dar nu la fel poate fi percepută de copil. Într-o perioadă în care el are mai multă nevoie de mediul lui securizant pentru identificarea şi manifestarea propriilor nevoi, apare schimbarea prin reguli de conduită diferite: nevoile de foame, de sete sau de mers la toaletă trebuie să fie reprimate.
Nu doar separarea de adult şi o schimbare majoră pot fi sursele de stres ale copilului. Printre multe altele mai pot fi şi reprimarea sau respingerea emoţiilor dureroase, promisiunile neîndeplinite, lipsa atenţiei, stresul parental, frici sau temeri de creştere. Este adevărat că prin plîns sau crize de furie manifestate, copiii eliberează din tensiunile acumulate de-a lungul timpului.
Dar cum reacţionăm atunci când copiii exprimă emoţiile dureroase? În funcţie de răspunsul nostru, ne consolidăm relaţia cu copilul şi creăm un ataşament sănătos între noi şi el, negăm sau ignorăm şi astfel îi dăm şansa de a crea tipare de control care nu mult mai târziu, prin simpla existenţă, vor înlocui persoane, sau îl lăsăm să simtă intens, conştienţi fiind că acest lucru poate micşora abilitatea sa de a se concentra şi învăţa.
Aşteptările pe care le avem de la copii sunt aşteptările pe care le avem de la noi, dar simţim că suntem departe de a le mai putea îndeplini. Uităm adeseori că în faţa noastră este un copil care experimentează stări prin modul în care a reuşit să-şi folosească filtrul propriu de identificare a evenimentelor. Ne găsim târziu întrebându-ne de ce este agitat, de ce este opoziţionist, de ce simte nevoia să se răzbune şi finalizăm prin a spune că este un copil problematic.
De câte ori ne gândim cum să eliminăm factorii stresori şi găsim soluţiile potrivite? De câte ori alegem să le răspundem printr-o ascultare empatică?
Vârsta de 3 ani este potrivită pentru ca un copil să meargă la grădiniţă, dar modul şi momentul în care ne dorim ca el să facă această trecere pot să nu fie potrivite pentru el.

grădinița